Pagina 5 din 5 - Despre Tehnică și Antrenamente

 

 

 

TEHNICA DE ANTRENAMENT

 

 

În execuţia unui procedeu, impulsul iniţial este provocat printr-o contracţie musculară intensă şi scurtă, după care intervine decontracţia, mâna sau piciorul continuând mişcarea inerţială, fără aport muscular însemnat.

 

În orice acţiune în mod natural coexistă două faze: contracţia şi decontracţia. Decontracţia facilitează viteza, iar contracţia o transformă în forţă. Alternanţa dinamică a celor două faze este în deplină concordanţă cu ritmul asaltului.

 

Relaţia dintre poziţie şi stabilitate este foarte importantă. O poziţionare defectuoasă, incorect echilibrată, afectează mobilitatea şi eficacitatea tehnicii. Forţa rezultă proporţional cu aplicarea tehnicii şi a poziţionării picioarelor, pentru direcţionarea energiei într-un singur sens.

 

Poziţiile sunt joase, cu picioarele depărtate pentru a mări baza de susţinere: genunchii flexaţi, mereu sub o tensiune lejeră. Nivelul jos facilitează echilibrul şi contracţia întregului corp, iar flexarea genunchiului din spate menţine o rezervă energetică folosită pentru amortizarea şocurilor.

 

Echilibrul este cel care asigură atât stabilitatea, cât şi mobilitatea corpului, facilitând totodată coordonarea acestuia.

 

Poziţiile de pregătire sunt mai înalte, pentru a folosi forţa rezultată din coborârea centrului de greutate - Seika tanden - în timpul acţiunii. În apărare se adoptă o poziţie mai joasă, pentru a folosi eficient forţa statică, dar nu trebuie să ne concentrăm exagerat asupra solidităţii poziţiei.

 

Sprijinim corpul pe toată talpa, presând spre exterior, genunchii nu sunt blocaţi şi nici foarte flexaţi, trunchiul este puternic înfipt în abdomen. Coloana este dreaptă pentru a facilita contracţia muşchilor abdominali şi pentru a asigura o bună circulaţie sanguină şi energetică. Forţa este menţinută între coapse şi abdomen, umerii sunt relaxaţi, în postura naturală, neridicaţi, pentru a nu surveni discontinuităţi în transmiterea forţei generate de picioare şi şolduri. Poziţionarea joasă a tanden-ului va oferi viteză de deplasare în toate direcţiile. Acţiunea de deplasare poate oferi adversarului numeroase ocazii de atac încununate de succes. Modificarea permanentă a distribuirii greutăţii corpului, poziţiile tranzitorii, decontracţia necesară vitezei, sunt momente vulnerabile de care trebuie să ţii cont în luptă.

 

Orice deplasare trece obligatoriu printr-un punct unde echilibrul devine fragil din cauza reducerii structurii de susţinere (apropierea picioarelor, depărtarea lor, deplasarea). Un adversar experimentat va riposta prompt în astfel de momente favorabile lui.

 

Mişcările sunt lente, privirea calmă, neîndreptată pe vreo parte a corpului adversarului. Câmpul vizual este cât mai larg, observând în mod global situaţia. Spiritul traversează adversarul învăluindu-l, fără a avea un scop precis, tsuki-no-kokoro - spiritul ca luna. Astfel, orice gest este imediat perceput şi nu vazut. Aici este foarte importantă dezvoltarea vederii periferice, prin exerciţii de încălzire cu largi mişcari ale ochilor.

 

Antrenamentul constant, vizând un bun control al poziţionării şi deplasării vor reduce şansele de reuşită ale adversarului oricât de surprinzătoare ar încerca să fie acţiunile lui.

 

În ansamblul unei tehnici, hara asigură unitatea între diferitele mişcări având rolul unui centru de cumul şi emisie a energiei dezvoltate de trenul inferior şi cel superior, canalizând-o eficient în acţiune. În atac sau apărare, corpul funcţionează ca un întreg, hara asigurându-i echilibrul prin aşezarea centrului de greutate în poziţii specifice şi eliberarea forţei acumulate - a Ki-ului - în centrul său, Seika-Tanden.

 

În luptă, simţul distanţei - Ma-ai - este foarte important, acesta funcţionând ca o balanţă fină care te poziţionează corect faţă de adversar, suficient de departe pentru a fi în siguranţă faţă de acţiuni surprinzătoare, dar destul de aproape ca procedeele tale să fie eficiente.

 

Un bun antrenament al poziţiei Kamae, a deplasării - Tai sabaki - şi a distanţei optime - Ma-ai - se face pe terenuri cu suprafaţă accidentată, în aer liber, acesta formând abilităţi de deplasare în poziţii bine echilibrate.

 

Un tai sabaki (eschivă) este destul de periculos de executat în faţa unui adversar decis şi rapid. Dacă intuiţia nu "citeşte" just intenţiile adversarului va exista un handicap de timp între iniţierea atacului şi debutul eschivei. Un aikidoka bine antrenat, va stăpâni relaţia dintre viteza de percepţie şi de reacţie, distanţa optimă şi buna sincronizare tehnică.

 

În faţa unei eschive reuşite, adversarul pornit decis în atac rămâne derutat, în decontracţie, oferind posibilitatea executării oricărei tehnici de proiectare sau fixare. Pentru aceasta insă, tebuie să ai un bun control al stabilităţii. Este necesar să scoţi corpul din axa atacului cu viteză şi la timp, fără a te dezechilibra. Eschivele prin tai sabaki se bazează pe mişcări circulare ale şoldurilor şi bustului pe loc sau cu antrenarea unui picior în mişcări laterale, celălalt fiind folosit ca pivot. Pentru a ramâne bine "ancoraţi" în acţiune, tai sabaki se execută la cel mult 45 de grade în raport cu axa de atac şi pe cât posibil pe exteriorul gărzii adversarului. Astfel, acesta nu va putea riposta fără a-şi modifica poziţia, şi oricum tentativa lui va fi tardivă pentru că în momentul următor se va găsi în situaţia de a fi proiectat sau fixat.

 

Respiraţia - Kokyu - este forţa motrică ce dezvoltă, evidenţiază şi propulsează energia interioară - Ki. În artele marţiale există diferite tehnici de respiraţie. În general, se spune că luptătorul respiră din vintre. Este vorba de respiraţia abdominală (fuckushiki kokyu), primitivă, lentă şi profundă, în care actul respirator alimentează direct Seika-tanden (centrul energetic al organismului). Schimbul de gaze se face complet, spre deosebire de respiraţia intercostală când în partea superioara a plămânului rămâne permanent o cantitate de aer viciat.

 

Concentrarea atenţiei asupra respiraţiei abdominale dă energie în Tanden şi în coloana vertebrală, acest lucru oferind luptătorului un sentiment de forţă şi siguranţă de sine, relaxând corpul şi psihicul.

 

În timpul luptei inspiraţia este scurtă antrenând o întindere decontractată a muşchilor şi reprezintă faza de pregătire a tehnicii. La fel de scurtă, expiraţia uşurează contracţia indispensabilă acţiunii, dezvoltând şi extinzând forţa întregului organism.

 

În execuţia unei tehnici contracţia musculară este însoţită de o expiraţie violentă, concentrată, urmată de o uşoară retenţie. Se păstrează mereu o cantitate mică de aer care va fi expirată lent după acţiune. Această ultimă expiraţie, combinată cu o mobilizare mentală extremă, reprezintă scurgerea energiei - Ki-no-nagare.

 

Inspiraţia este activată de o extindere abdominală profundă, întotdeauna calmă şi discretă, pentru a nu oferi adversarului şansa de a ataca în această fază, când intervine decontracţia musculară şi o slăbire a concentrării psihice.

 

Coordonarea ritmului respirator este importantă pentru menţinerea unei mişcări îndelungate în regim fluent de viteză şi forţă. Trecerea prin fazele respiratorii în concordanţă cu ritmul luptei se face pe cât posibil fluent, fără întreruperi, aceasta ajutând luptătorul să nu fie absorbit sau tensionat, pierderile de energie fiind minime. Acesta este secretul reuşitei într-o situaţie critică de luptă.

 

 

 

 

| 1 |  2 |  3 |  4 |   <<<   Pagina anterioară